Oameni frumoși au trecut anul acesta prin gospodăria mea. Printre aceștia am avut frumoasa surpriză de a o cunoaște și pe MISS ROMÂNIA 2014 – AGATHA TOMA.
Mă așteptam să fie o zi feerică datorită CORINEI ( o femeie, o profesionistă cu o energie fantastică), cea care orchestrează toată munca la TOTAL DANCE CENTER CONSTANȚA și cu care mai avusesem experiențe plăcute și care a venit cu propunerea realizării acestui proiect frumos.
AGATHAeste o bijuterie de fată, frumoasă, elegantă dar în aceeași măsură foarte talentată, un model de educație și bun simț. Răbdătoare, muncitoare, ea este un om din care mi-aș dori să întâlnesc mai des.
Să vă zic doar două vorbe despre ce s-a întâmplat aici? În cîteva cuvinte, curtea a vibrat în ritmul muzicii lui FĂRÂMIȚĂ LAMBRU, iar dansatoarele și grațioasele balerine parcă zburau ca într-o poieniță cu zâne.
Astăzi , AGATHA cred că are emoții mari, fiindcă își lansează videoclipul din proiectul despre care vă vorbeam. Emoții am și eu, fiindcă, deh, sunt curioasă ”cum dă” gospodăria într-o astfel de formă.
Despre pisici credeam că știu multe, cam de când a apărut în casa noastră prima pisicuță : MIȚI.
De fapt nu a apărut așa, pur și simplu, cum îmi apar mie acum, așa peste gard!
Era o zi de vară, o după-amiază în care ”mă relaxam” pe o bancă în parcul dintre cele două cartiere verzi ale Constanței străjuite de Capela Militară și în același timp supravegheam turma de copii de aceeași vârstă cu fiică-mea -Diana- pe vremea aceea fiind studentesă (cum îi plăcea tatei să îi spună) la grădiniță. Și deodată vine Diana mea într-un suflet, ținând în mâini un pui de mâță și înlăcrimată mă implora…
Nu prea înțelegeam eu ce se întâmpla, căci între timp năvăliseră pe noi vreo câțiva purtători de ochi plini de lacrimi. Treaba era că fiecare dorea să ia ”măcar puțin” din puiul speriat de mâță..ba coada, ba lăbuțele, doar să nu plece cu mâinile goale acasă la mămica ”dornică” tare să adopte un proaspăt animal de companie.
Cum se întâmplă și azi de fapt…
Ce să vă zic..puiul de mâță, speriat de larma din jur, slaaaab de atârna puful pe el și bogat purtător de purici, și-a înfipt gheruțele în pieptul meu, m-a privit drept în ochi și a zis atât: MIAU!
Și cum teoria spune că nu e nevoie de mai mult de un singur cuvânt pentru a face o alegere în viață, am decis să o luăm acasă.
S-au pus pariuri pe supraviețuirea ei!!
MIȚI, o eroină, ne-a dat lecții de viață și de atașament cum greu se întâmplă să înveți de la cineva. Știa unde ne doare, când eram triști, își știa locul, bunul simț și putea fi și adult și copil totodată.
Diana& MIȚI
Că nu este ușor, frate, să fii pisică!
MIȚI s-a mutat în curtea bunicii și i-a ținut de urât, deșteapta, până când a căutat-o HÂDA PISICILOR și s-a dus…
Apoi a apărut SISI, cea albă ca neaua, o fetișcană de la țară, care s-a trezit dintr-o dată în paradisul dintr-un apartament la oraș. Odihnă, mâncare bună, șefie și o subalternă fraierică și flocoșică. Ce mai.. SISI a sărit din fum în parfum!
Dar cum nicio minune nu ține, SISI a sfârșit într-un mod necunoscut, într-o noapte la sat (acolo unde a revenit din parfum în fum, dar unde s-a păstrat la fel de prețioasă cum a trăit ea ca o cucoană, un timp din scurta-i existență, acolo, la oraș.
Apoi au urmat multe, dar multe alte pisici : Persia, Felix, Mitzi, Tomiță, Garfield, Negruța, Petecuț..
Pe Petecuț l-am îngropat iarna trecută în grădină. Îl lovise un mânz și și-a dat duhul în palma mea, așa cum aproape că venise pe lume, când mămica ei (fapt neobișnuit pentru o pisică)în durerile facerii, mă mușca de vârful ghetei. Am plâns mult, dar în amintirea ei, peste iarnă ,toate pisicile au dormit cu mine!
Ei…cu bune și rele, am învățat multe de la codoasele mele:
EȘTIOM CU MINE, SUNT PISICĂ CU TINE!
NU RENUNȚA NICIODATĂ!
CERE ȘI ȚI SE VA DA…DAR FII INSISTENT!
DACĂ ȘTII SĂ FII DRĂGUȚ, POȚI DEVENI IREZISTIBIL!
Multe din-astea…dar cel mai important :
nu știu dacă ați observat comportamentul lor, dar când ele primesc o supărare, în momentul următor descarcă această durere suferită ori printr-o labă dată altcuiva peste ochi, ori ascuțindu-și ghearele nervos, pe ce întâlnesc la îndemână.
ESTE EXTREM DE IMPORTANT SĂ ȘTII SĂ-ȚI DESCARCI NECAZUL IMEDIAT ȘI SĂ ÎȚI REZOLVI SUPĂRĂRILE CÂT MAI REPEDE!
Când copilăria ta este verde, verde va fi și dorința ta de viață!
Copilăria mea s-a petrecut în centrul Constanței, de-o parte și de cealaltă a bulevardului Tomis (așa, ca numele cetății), dar am avut norocul să respir aerul curat din parcurile de cartier. În locul actualului parc al Tineretului se afla atunci un maidan imens, pe care băieții, amatori de fotbal îl numiseră ”Maracana”. Noi, fetele, ne adunam pe margine, la umbra castanilor și ne făceam chipurile temele, scrise cu stilou și cerneală mov, așa ca o mică aroganță, aruncând ocheade de adolescente către înfocații ”fotbaliști”.
Dar despre adolescență, voi vorbi altă-dată!
Din copilărie însă, cele mai vii amintiri sunt cele din diminețile de vară, când, îmbrăcată în rochițe înflorate din bumbac, ieșeam din curtea bunicii și hrăneam puii de pisică ascunși de cu seară în căpițele de iarbă proaspăt cosite, care miroseau…hmmm…dumnezeiesc!
de data aceasta, pe malul mării
Pentru mine era o lume atât de frumoasă și o percepeam ca pe o ”dumbravă minunată”, în care eu, fetița cu părul în bucle aurii, mă simțeam ca într-o poveste.
Sau iarna, când nămeții ajungeau până la ferestrele caselor ( căci pe atunci și iarna era iarnă), îl puneam pe Azor, dulăul alb și flocos, să tragă la săniuță, iar noi, copiii cu nasul și obrajii roșii de frig, cu mucii până în gură, nu ne mai săturam de pârtie.
Sau jocurile pe care le inventam : ”de-a aprozarul”, când îmi făuream un cântar dintr-o scândură așezată pe o cărămidă și cântăream ”cartofii”, niște bolovănei din pământ. Văr-miu, mai mititel, răsucea un taburet și striga cât îl ținea gura: ”gunoierii, vin gunoierii!”.
Ce jocuri aveam și noi!
Cucu, cățelul meu cu picioare scurte, era de nedespărțit. Când aveam vreo supărare de copil singur la părinți, cu el o împărtășeam. Așa și azi! Fac cam tot aceleași lucruri, doar că nu mă mai joc.
Nici bunica, care atunci trebăluia prin jurul nostru și mă făcea să mă minunez ce stâncă de femeie era, nu mai e la fel…Iar bunicul, o bunătate de Om, veteran , căruia îi conturam cu degețelul meu mic cicatricele căpătate în război, a plecat demult, demult. A rămas în urma lui bunătatea, bunul simț și vorbele acelea frumoase cu care cei doi se strigau ”Omule”, ”Femeie”…Atât!
E trist să te trezești din visul copilăriei! Am trecut cam repede etapele..
Doar că de curând am mers din nou pe aleile din mica mea ”dumbravă minunată” și ca și cum aș fi revăzut un film vechi, mi-am adus aminte de toți și de toate…și am lăcrimat.
Timpul bun, petrecut cât să simți că este plin cu tot ce ai visat și s-a împlinit a doua zi.
Timp de calitate, petrecut cu oameni frumoși, cu prieteni, cu neprieteni dătători de lecții de viață.
Timp..
Dar și timp petrecut mai ales cu cei dragi ție, timp dedicat copiilor tăi, ramurile tale spre cer. Timp în care poți înțelege, atunci când îți așezi capul pe perna lor, care este calea de urmat să îi crești din copii în oameni de ispravă.
Când copilul tău, din respect și iubire îți întoarce ajutorul, știi în sinea ta că ai reușit într-una dintre cele mai sfinte misiuni de pe pământ : aceea de părinte!
Depun aici prima mărturie a primei colaborări serioase cu Luca, fiul meu!
