Când copilăria ta este verde, verde va fi și dorința ta de viață!
Copilăria mea s-a petrecut în centrul Constanței, de-o parte și de cealaltă a bulevardului Tomis (așa, ca numele cetății), dar am avut norocul să respir aerul curat din parcurile de cartier. În locul actualului parc al Tineretului se afla atunci un maidan imens, pe care băieții, amatori de fotbal îl numiseră ”Maracana”. Noi, fetele, ne adunam pe margine, la umbra castanilor și ne făceam chipurile temele, scrise cu stilou și cerneală mov, așa ca o mică aroganță, aruncând ocheade de adolescente către înfocații ”fotbaliști”.
Dar despre adolescență, voi vorbi altă-dată!
Din copilărie însă, cele mai vii amintiri sunt cele din diminețile de vară, când, îmbrăcată în rochițe înflorate din bumbac, ieșeam din curtea bunicii și hrăneam puii de pisică ascunși de cu seară în căpițele de iarbă proaspăt cosite, care miroseau…hmmm…dumnezeiesc!
Pentru mine era o lume atât de frumoasă și o percepeam ca pe o ”dumbravă minunată”, în care eu, fetița cu părul în bucle aurii, mă simțeam ca într-o poveste.
Sau iarna, când nămeții ajungeau până la ferestrele caselor ( căci pe atunci și iarna era iarnă), îl puneam pe Azor, dulăul alb și flocos, să tragă la săniuță, iar noi, copiii cu nasul și obrajii roșii de frig, cu mucii până în gură, nu ne mai săturam de pârtie.
Sau jocurile pe care le inventam : ”de-a aprozarul”, când îmi făuream un cântar dintr-o scândură așezată pe o cărămidă și cântăream ”cartofii”, niște bolovănei din pământ. Văr-miu, mai mititel, răsucea un taburet și striga cât îl ținea gura: ”gunoierii, vin gunoierii!”.
Ce jocuri aveam și noi!
Cucu, cățelul meu cu picioare scurte, era de nedespărțit. Când aveam vreo supărare de copil singur la părinți, cu el o împărtășeam. Așa și azi! Fac cam tot aceleași lucruri, doar că nu mă mai joc.
Nici bunica, care atunci trebăluia prin jurul nostru și mă făcea să mă minunez ce stâncă de femeie era, nu mai e la fel… Iar bunicul, o bunătate de Om, veteran , căruia îi conturam cu degețelul meu mic cicatricele căpătate în război, a plecat demult, demult. A rămas în urma lui bunătatea, bunul simț și vorbele acelea frumoase cu care cei doi se strigau ”Omule”, ”Femeie”…Atât!
E trist să te trezești din visul copilăriei! Am trecut cam repede etapele..
Doar că de curând am mers din nou pe aleile din mica mea ”dumbravă minunată” și ca și cum aș fi revăzut un film vechi, mi-am adus aminte de toți și de toate…și am lăcrimat.
CARE ESTE PRIMA VOASTRĂ AMINTIRE DIN COPILĂRIE?